Un român repatriat povestește despre: Traiul în Basarabia sovietică

de Emil HĂLĂȘTUAN

Deși anul acesta România împlinește un secol de la înființarea statului național, prin unirea, în 1918, a celor trei provincii, Basarabia, Bucovina și Transilvania, cu ”patria-mamă” după numai 22 de ani, țara ce-i reunea pe toți românii în granițele aceluiași stat se destrăma, ca un vis. În 1940, Ungaria primea cadou Transilvania de Nord, de la Hitler și Mussolini. Un an mai târziu, tancurile armatei sovietice intrau în Basarabia și în Bucovina. Cele două hălci uriașe din țara lui Ștefan cel Mare și Sfânt au rămas în stăpânirea URSS după încheierea celui de-al doilea război mondial.

”Stalin și poporul rus, fericire ne-au adus!”

Molotov și Ribbentrop au siluit granițele României cu pixul, ca la jocul ”Țară, țară, vrem ostași” unde vârful unui cuțit împlântat în pământ trasa granițe iluzorii până ce una din ”țări” era înghițită cu totul de cealaltă și unul din cei doi copii angrenați în joc devenea învingător. Dar, dacă în cazul jocului ”Țară, țară, vrem ostași” cu o simplă trecere a palmei granițele scrijelite cu vârful cuțitului pe pământ dispăreau, deși după 1989, ca rezultat al ”Războiului rece” URSS a dispărut de pe hartă, în ceea ce privește România, pactul Ribbentrop – Molotov, parafat la 23 august 1939, a rămas valabil. Granițele desenate atunci cu pixul, pe o bucată de hârtie, rod al unei înțelegeri secrete, îi despart pe români și azi. Basarabia și o parte din Bucovina fac parte din alte state decât România.

Români ”made in CCCP”

După evenimentele din decembrie 1989, ce au parafat sfârșitul regimului ceaușist din România, unii basarabeni s-au încumetat să vină în România. Întâi mulți au ocupat piețele din orașele țării, unde aduceau mărfuri pe care le vindeau la prețuri de nimic, în speranța că vor face avere dintr-un leu din ce în ce mai jigărit, devorat cu sârg de rata inflației. Majoritatea mărfurilor aduse de moldoveni în România purtau inscripția  ”Made in CCCP”. După ”piețari” dinspre Basarabia au început să afluiască studenți, înspre centrele universitare de tradiție ale României. La facultățile din orașe precum Cluj, Iași, Brașov, Timișoara sau București se școleau tineri basarabeni, care vorbeau între ei în limba rusă, deoarece ”frații de peste Prut” purtau, de această dată virtual, aceeași inscripție ca și mărfurile rusești: români ”Made in CCCP” adică URSS, scris cu litere chirilice.

”De ce fugiți toți din Basarabia?”

Dar există și români neaoși, pe care viața de dincolo de Prut, în Moldova sau în Bucovina sovietică nu i-a deznaționalizat. Unii dintre aceștia s-au repatriat în România, deși nici aici nu-i așteptau câini cu colaci în coadă. Dulăii de pripas le-au oferit același tratament nediscriminatoriu și i-au lătrat, eventual mușcat și pe repatriați la fel ca și pe românii băștinași. De colaci, nici vorbă. Cine a muncit și a avut parte și de un dram de noroc, a răzbit. Dintre aceștia, câțiva trăiesc  și la Turda.

Oleg Rusnac, absolvent al Facultății de Arte Plastice din Chișinău, lucrează acum la Casa de Cultură din Turda. Oleg s-a repatriat în România în anul 1993. Aflat pentru prima dată la București în 1992, Oleg  Rusnac s-a dus glonț la Biroul de repatrieri. Acolo a dat de o funcționară rusoaică, Liuba. Aceasta ”eșuase” în România prin căsătorie, dar pe Oleg l-a luat la rost: ”De ce fugiți toți din Basarabia?”

 

În membrii ”clanului” Rusnac curge sânge românesc

 

Chiar! De ce a  fugit Oleg Rusnac din Basarabia? Că doar acolo a trăit bine în timpul regimului sovietic. ”M-am născut în Basarabia, într-un sat situat la granița dintre Moldova, Ucraina și România. Tata, Valentin Rusnac, avea origini poloneze. Bunicul din partea mamei, care se numea Ana Rusnac, născută Cojocaru, a făcut armata în România Mare” povestește Oleg. Dar sânge românesc curgea și în tatăl său, cu toate că se numea Rusnac. ”Bunicul din partea tatei a fost notar. A făcut școala în România și a fost investit notar la București. Se numea Axente Rusnac…” În acest moment al povestirii Oleg a remarcat o coincidență: La Turda locuiește pe strada Axente Sever. Iată un nume ce apare pe două jaloane ale destinului său, situate la zeci de ani și la sute, dacă nu la peste o mie de  kilometri depărtare unul de celălalt. Pe bunica din partea tatălui lui Oleg o chema Anastasia.

 

”De ce locuim în țări diferite, dacă vorbim aceeași limbă?”

Oleg Rusnac a  absolvit cele opt clase ale școlii generale în satul natal. A învățat abecedarul cu litere chirilice, dar limba de predare în școală era româna. ”Rusa o studiam ca a doua limbă, după română, cu începere din clasa a doua”. Succesiunea celor opt ani de școală, primară și gimnazială, a însemnat totodată și perioada copilăriei, vreme în care Oleg a făcut cunoștință cu primele tentații și mijloace de distracție și de joacă specifice jumătății secolului al XX-lea. ”Acasă aveam un radio cu pick-up. La noi i se spunea radiolă. Tata asculta muzică cu Zavaidoc, de pe niște discuri românești”.

Apoi, în viața lui Oleg a apărut televizorul. Odată cu imaginile izvorâte din cutia vrăjită, marca ”Record” au început să i se înfățișeze copilului Oleg și aspecte ale vieții nebănuite sau neobservate până atunci. ”La televizor urmăream programele transmise de la Moscova, mai ales știrile”. Dar, în anii 70, la televiziunea română începuse difuzarea filmelor polițiste americane, precum Kojak, Colombo, etc. Prindeam TVR, prin releul de la Iași. Stăteam seara, până târziu, la televizor. Mă uitam la filmele polițiste americane, transmise de televiziunea română”. Diriginta lui Oleg de la școala din sat, o evreică, nu digera pasiunea elevilor săi pentru programele transmise de televiziunea română. Diriginta le cerea elevilor să-i povestească ce au văzut la emisiunile de știri transmise de Moscvova. Dacă nu știau, îi admonesta: ”Iar v-ați uitat la programele românești. Am observat, când am fost în vizită la părinții voștri, că televizoarele sunt fixate pe frecvența TVR”. Dar vizionarea programelor TVR a născut o altă întrebare în mintea lui Oleg. ”De ce locuim în țări diferite, dacă vorbim aceeași limbă?” Mama sa, născută în anul 1938, nu știa ce să-i răspundă. Tatăl lui Oleg, care făcuse câteva clase de școală românească cu preotul din sat, cunoștea răspunsul, dar știa că-i riscant să îi povestească copilului ce și cum.

 

Viață legată cu ață

Dar Oleg și ciracii săi nu aveau nimic împotriva rușilor sau a graiului acestora. Deopotrivă cu filmele polițiste americane, transmise de televiziunea română, îi atrăgeau și meciurile de hochei pe gheață, văzute la televiziunea rusă. Și copiii jucau hochei în draci, pe iazurile înghețate bocnă iarna. ”Prima pereche de patine pe care mi-a cumpărat-o tata se lega cu ață de bocancii rusești” își amintește Oleg despre alt vis destrămat al copilăriei, acela de a ajunge hocheist de performanță, pentru a juca, nu oriunde, ci în echipa URSS-ului, multiplă campioană mondială la acea vreme.

Absolvenții clasei a VIII-a aveau de trecut patru examene: la limba și literatura moldovenească, la algebră și geometrie, la istorie, respectiv la geografie. ”Aceste examene nu se puteau repeta. Elevii care nu obțineau notă de trecere la toate cele patru materii rămâneau la școala din sat, să facă clasele a IX-a și a X-a” își amintește Oleg Rusnac. După absolvirea celor zece clase, aceștia mergeau la armată. Aceeași procedură se aplica și în cazul examenului de admitere în facultăți. Și acesta putea fi susținut o singură dată. Facultăți în Moldova sovietică funcționau la Chișinău și la Orhei. Oleg Rusnac a trecut de cei patru dinți ai ”furcii caudine” cu cre semăna examenul de absolvire al școlii generale, și a ajuns la Școala republicană de Artă ”Ilia Repin” azi Colegiul de Arte Plastice ”Alexandru Plămădeală” din Chișinău.

”Noi suntem români” strigat în șoaptă la Chișinău

”Acolo l-am avut diriginte pe Vlad Bolboceanu. Pe lângă arta decorativă în ceramică, Bolboceanu, care a  absolvit facultatea la Tallin, mi-a influențat foarte mult gândirea” ssuține Oleg Rusnac. În acea perioadă, în librăriile din Chișinău nu se găseau cărți românești. Acestea se puteau cumpăra de la Moscova or de la Cernăuți, sau de la Tallin, dar nu de la Chișinău! ”Dirigintele nostru, Vlad Bolboceanu, ne-a cultivat cultul față de țara-mamă. Despre aceste lucruri vorbeam în șoaptă. Știa multe despre România” își amintește Oleg Rusnac despre dascălul care i-a fost nu numai profesor și diriginte ci și mentor.

În anul lui Oleg Rusnac, la școala republicană de Artă ”Ilia Repin” din Chișinău funcționau două grupe de moldoveni și una de ruși. Pe lângă dirigintele clasei, mai exista și un diriginte pentru întregul an. Oleg s-a procopsit cu ”o supra-dirigintă” rusoaică, care preda o materie pe care azi nu o mai învață nimeni: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice!

 

Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu vrei, te obligăm!

 

La fel ca și în România, în organizațiile aflate sub tutela Partidului Comunist membrii se înscriau la ”sugestia organelor”. Încă din adolescență, cetățenii republicilor sovietice socialiste ajungeau să înțeleagă că trăiesc sub imperiul celebrului leit-motiv comunist: Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu vrei, te obligăm!

Așa mergeau lucrurile încă de la înscrierea tinerilor în Comsomol, organizație similară Uniunii Tineretului Comunist din România. În legătură cu acest subiect, Oleg Rusnac își amintește că doi elevi au refuzat să se înscrie în Comsomolul de la liceul unde învăța și el. ”Pe cei doi recalcitranți conducerea școlii îi șicana mereu. Tot timpul li se scădea nota la purtare.” Unul dintre cei doi ”dizidenți” Sandu Valeriu, care a devenit pictor și trăiește la București, nu a mai rezistat presiunii și s-a hotărât să se înscrie în Comsomol. Cu ocazia primirii în acest fel de organizații, pretendenții trebuiau să răspundă la câteva întrebări. ”Pe Sandu l-au întrebat de ce vrea să intre în Comsomol?” povestește Oleg Rusnac. De obicei, răspunsurile la acest gen de întrebări cuprindea expresii de genul ”ca să contribui la dezvoltarea socialismului, ca să îmi aduc aportul la împlinirea mărețelor sarcini trasate de partid și alte variațiuni pe aceeași temă”. Dar Oleg Rusnac a ținut minte răspunsul ieșit din tipare, pe care l-a dat colegul său Sandu Valeriu: ”Doresc să intru în Comsomol ca să plătesc cotizația!”

 

Muzica americană invada Leningradul. Soldatul moldovean Oleg Rusnac, din armnata sovietică săpa șanțuri în Siberia

 

Livretul de elev, cum se numea carnetul de note în Uniunea Sovietică, ce avea o denumire care, tradusă ar însemna livret de ucenic, îi permitea lui Oleg Rusnac să viziteze gratuit orice muzeu din URSS. ”Așa am vizitat prima dată Ermitajul din Leningrad (n.r: azi Sankt Petersburg) a spus Oleg Rusnac. Cu acea ocazie, la un magazin de muzică din apropierea muzeului a ascultat Oleg, cu mirare, o melodie a cântărețului american Stevie Wonder: I Just called to Say I Love You. Era începutul deceniului al nouălea, penultimul din secolul XX. În URSS se apropia epoca perestroikăi și a glasnostului, ce s-au dovedit mai apoi semne vestitoare ale sfârșitului Războiului rece, pierdut de URSS și de toți ”sateliții” acesteia din lagărul comunist, în favoarea Occidentului, cu SUA în postură de prim-solist.

Dar, până la perestroika și glasnost, concepte aplicate de Mihail Gorbaciov, omul însemnat căruia i-a fost dat să acccepte capitularea URSS-ului, Oleg Rusnac absolvea liceul la Chișinău (în 1984), iar în 1985 devenea student la specialitatea Designer de modă, ce se studia la secția de Arte Plastice, înființată în acel an la Institutul de Arte din Chișinău. ”Am dat examen fără să știu prea  multe despre profesia de designer de modă” a mărturisit Oleg Rusnac. Nici nu avea să afle cine știe ce despre acea îndeletnicire, pentru că în anul I, după două luni în care a cules roșii și gogoșari, în stagiul obligatoriu de munci agricole, petrecut într-un colhoz de pe malul Nistrului, din sudul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, patria l-a chemat pe Oleg Rusnac ”sub arme” însă un cazul său aceasta s-a dovedit o exprimare eufemistică. Oleg urma să facă armata într-un detașament de construcții din Harkov (Ucraina) unde l-au repartizat după cinci luni, perioada de instrucție, despre care Oleg Rusnac păstrează niște amintiri cam geroase: ”Făceam instrucție afară, la temperaturi de până la minus 35 de grade. Noaptea, în dormitoare, temperatura se păstra în jurul a 0 grade Celsius. Dormeam înveliți cu mantăile peste pătură, deși ne era interzis acest lucru”.

”M-au pus să scriu panouri cu lozinci mobilizatoare. În detașamentele de construcții soldații învățau meserii precum cele de pompier, tractorist sau excavatorist.

Oleg povestește despre traiul în cazarma din Harkov: ”Trupa mânca numai cartofi și varză murată. Orez mâncau doar ofițerii. În centrul curții unității se afla un magazin de unde se puteau cumpăra mezeluri și dulciuri, dar pentru a parcurge cei 100 de metri ce despărțeau cazarma de magazin, avaem nevoie de permisiune, ce nu se obținea cu ușurință”.

 

Siberia, mon amour

 

Deși a călătorit cu trenul două săptămâni, Oleg Rusnac a ajuns mai ușor la Krasnoiarsk, în Siberia, decât la magazinul cu delicatese interzise trupeților, din mijlocul unității militare din Harkov. Episodul ”transhumanței” în Siberia s-a petrecut în luna mai. Trenul a oprit în câmp. Soldații au parcurs cei 10 km până la unitate peste arătură, în pas alergător. Doi câte doi, cărau și cutiile cu mâncare. Au ajuns în cele din urmă la cazarmă, alcătuită dintr-un șir de barăci din lemn și din niște clădiri cu pereți de cărămidă, ce semănau mai degrabă cu niște grajduri decât cu dormitoare pentru odihna oamenilor. ”Era o atmosferă sumbră, sinistră” își mărturisește Oleg Rusnac prima impresie avută la întâlnirea cu Siberia.

Nici celelalte impresii nu l-au determinat să își schimbe părerea despre Siberia pe care și-o formase oșteanul moldovean care ”servea patria” în armata sovietică. ”Ne duceau în taiga, să săpăm șanțuri pentru cablurile de la rachete. Norma zilnică era de 30 de metri liniari, cu o adâncime de un metru și o lățime de două hârlețe, adică de 70 de centimetri” a precizat Oleg Rusnac. Dar cazna nu se reducea la atât. ”Trebuia să săpăm șanțuri de o lungime dublă, deoarece aveam de făcut și norma bătrânilor sau a veteranilor. Aceia ne priveau și beau vodcă în timp ce noi, bobocii munceam cât pentru doi”.

Dar ”deliciile” vieții de militar în termen nu se opreau aici. ”Mâncarea era foarte proastă. Ne rădeau în cap. Ne simțeam ca la pușcărie. Ofițerii locuiau cu familiile, într-o localitate situată la cinci kilometri depărtare de cazarmă”.

După trei luni petrecute la săpat de șanțuri în Siberia, Oleg Rusnac a apelat la un frate, ofițer la Moscova, care i-a aranjat transferul la o unitate de construcții de acolo. ”La Moscova am continuat să scriu lozinci. Devenisem șeful clubului din unitate. Mâncarea era mult mai bună decât cea din Siberia. Primeam la masă unt finlandez, ambalat sub forma unor cilindri destul de groși. Mai aveam parte și de ouă fierte.

 

Practică studențească cu usturoi radiat și printre pușcăriașe

 

Oleg Rusnac a terminat-o cu armata în 30 ianuarie 1986. Mulțumit că, totuși, nu a nimerit în Afganistan, Oleg s-a întors la facultate.  Dar colegii săi ajunseseră în anul III. Astfel a ratat clasa de design vestimentar și s-a înscris la secția de Ceramică decorativă, de la același Institut de Arte din Chișinău. Stagiile de practică le-a făcut la fabrici din Moldova (Ungheni), din Ucraina și din Bielorusia. ”Fabrica din Ucraina se afla în zona afectată de explozia de la centrala nucleară de la Cernobîl (n.r: incident petrecut în primăvara anului 1986). Pe drumul spre fabrică, niște babe vindeau usturoi, mere și pere. Usturoiul era mare cât un măr, din cauza substanțelor radioactive ce au infestat solul după accidentul nuclear de la Cernobîl. Am fost sfătuiți să mâncăm doar alimente conservate, din China. În Bielorusia ne-au cazat la un cămin, împreună cu niște pușcăriașe care și ele lucrau în fabrica unde ne făceam stagiul de practică, eu cu încă un coleg de la Chișinău. Blonde, cu ochi verzi sau albaștri și cu tenul alb, deținutele semănau cu niște pisici” și-a zugrăvit colegeel de cămin Oleg Rusnac, cu ochi de artist.

 

Un student din Chișinău descoperea România

 

În anul IV, ultimul de facultate, Oleg Rusnac a făcut cunoștință cu România la o expoziție de porțelan și

Oleg Rusnac, la fabrica de porțelan Iris, din Cluj-Napoca (foto: Arhiva familiei Rusnac)

mobilă, deschisă al Chișinău. Acolo l-au vrăjit porțelanurile produse la Iris, în Cluj-Napoca. Atunci a decis să își facă lucrarea de diplomă în România, la Cluj-Napoca. Zis și făcut. Oleg, împreună cu un coleg, Octavian Romanescu, au obținut acordul rectorului de atunci al Institutului de Arte Plastice ”Ion Andreescu” din Cluj-Napoca pentru un stagiu de pregătire a lucrării de diplomă. ”Eu și colegul Octavian Romanescu am mers cu invitația de la Cluj la Ministerul de Interne, să obținem viza pentru România”. Acolo s-au întâlnit cu un secretar de stat, îmbrăcat în costum popular. Acela i-a luat ca din oală: ”Da cine sunteți voi, mă?! Voi, studenți, veniți la mine, un ministru?! Să vină rectorul, mă rog, cineva din conducerea facultății!” Oleg Rusnac a explicat că întrebarea ministrului ”Cine sunteți voi, mă?” se traducea prin ”Ați venit cu ceva de acasă?” Și pentru a nu greși ”traducerea” ministrul i-a sfătuit, înainte de a le face vânt afară din minister: ”Mergeți și vorbiți cu rectorul, că el știe cum se vine aici!” Oleg și colegul său s-au întors la minister. Întâi cu o profesoară, de seama lor, apoi cu decanul, pentru că tânăra universitară nu a avut destul ”credit” în fața ministrului cu cămașă țărănească. Dar Oleg Rusnac și colegul său, Octavian Romanescu, au reușit să obțină ”permis de liberă trecere” în România. Era prin anul 1991.

După susținerea examenului de licență, Oleg, vrăjit de aerul occidental al Clujului s-a întors în România. Și a și rămas. Întâi a locuit și a muncit la Cluj-Napoca. Apoi s-a căsătorit și s-a stabilit la Turda, orașul de baștină al soției.

Moldoveanul de peste Prut, repatriat în România, a remarcat în finalul povestirii: Ciudate mai sunt căile vieții. Colegul meu, Octavian Romanescu, cu nume românesc, s-a întors în Moldova, unde trăiește și acum, iar eu, un moldovean cu nume rusesc, am ales România”.

 

Lasă un răspuns