Turda –tradiție și continuitate

de prof. dr. Răzvan Mihai NEAGU

Tradiţia locuirii

Oraşul nostru a fost locuit încă din cele mai timpuri. Acest fapt este reflectat în denumirile sale de-a lungul timpului. În Antichitate oraşul era cunoscut ca Potaissa/Patavissa. În Evul Mediu noii veniţi, maghiarii, i-au schimbat numele în Torda, cunoscută şi sub numele german de Thorenburg. Românii i-au spus în Epoca Modernă şi mai ales în Epoca Contemporană, Turda. În ciuda unor momente de restrişte cum a fost momentul 1601, când în contextul marcat de personalitatea lui Mihai Viteazul, generalul Giorgio Basta a distrus oraşul Turda din temelii, locuirea nu a încetat definitiv, urbea revenindu-şi relativ rapid în urma măsurilor luate de principele Gabriel Bethlen. Continuitatea locuirii a conferit Turzii o vocaţie europeană, completată pe parcursul istoriei cu caracterul de oraş multicultural şi pluriconfesional. Diversitatea etnică şi religioasă a Turzii ne duce cu gândul la faptul că oraşul nostru este o Transilvaniei în miniatură şi chiar o Europă la scară redusă.

Tradiţia exploatării sării

Sarea este legată intrinsec şi până la identificare de istoria oraşului Turda. La nivelul regatului medieval al Ungariei, sarea reprezenta un monopol regal. În timpul domniei regelui Bella al III-lea (1172-1196), 10% din veniturile regale proveneau din exploatarea sării, iar ulterior au ajuns să reprezinte o treime. La ce se folosea şi de ce era aşa de importantă? În Evul Mediu, dar şi ulterior sarea era folosită pentru conservarea alimentelor şi pentru hrana animalelor.

Toponimul Turda apare prima dată în documente în anul 1075, fiind menţionat în legătură cu exploatarea

Intrarea în salina din Turda pe vremea când din mină se extrăgea sare. (Foto: carte poștală din colecția personală Petru SUCIU)

sării. Este vorba despre un act emis de regele Ungariei Geza I (1074-1077), care a întemeiat abaţia benedictină Garamszentbenedek (azi în Slovacia). În acest context monarhul ungar a făcut mai multe danii călugărilor benedictini, pe care i-a înzestrat cu mai multe posesiuni şi privilegii. Referitor la donaţia din spaţiul intracarpatic regele Geza I a decis: În Transilvania, la cetatea ce se chiamă Turda, am dat <mănăstirii> vama ocnelor de sare în locul ce se chiamă în ungureşte Aranas, iar în latineşte Aureus, adică am dat jumătate din partea ce se cuvine regelui.

Salina de la Turda este atestată documentar la 1 mai 1271 într-un document emis în cetatea Buda, prin care regele Ungariei Ştefan al V-lea dăruia ocna de sare de la Turda, scoasă de sub orice autoritate regală sau voievodală, capitlului Bisericii Transilvaniei de la Alba Iulia. Din punct de vedere instituţional, exploatarea sării a fost reglementată de către cămările de sare, cea mai importantă din Transilvania, fiind cea de la Turda. Această instituţie era condusă de un comite al cămării de sare, care datorită acestei funcţii devine un personaj important la nivelul Transilvaniei. Cel mai reprezentativ dintre comiţii cămării de sare de la Turda a fost Pogány Miklós, care a trăit în secolul al XV-lea. Aceasta a fost unul dintre colaboratorii importanţi ai lui Iancu de Hunedoara, împreună cu care a participat la campanile antiototmane din anul 1442, respectiv la bătăliile de la  Poarta de Fier a Transilvaniei şi bătălia de pe râul Ialomiţa. Pogány Miklós a fost un om bogat. El i-a acordat un împrumut în valoare de 1500 florini aur lui Iancu de Hunedoara în scopul finanţării războaielor cu turcii. La 13 octombrie 1447 pentru fidelitatea şi meritele sale deosebite în slujba coroanei ungare, Pogány Miklós a fost înnobilat de Iancu de Hunedoara, printr-un act emis la Timişoara. Ulterior, în perioada lui Matia Corvinul, ilustrul turdean devine preceptor al impozitelor datorate de saşi. În anul 1464, regele Matia Corvinul i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de transportul unei bombarde împreună cu ghiulele de piatră aferente de la Sibiu la Szeged. În secolul al XVI-lea exploatarea sării de la Turda intră în atenţia bancherilor din familia Függer din Augsburg, care deţineau una dintre cele mai importante bănci din Europa acelei perioade. Imperiul Habsburgic, iar apoi cel austro-ungar au acordat o importanţă deosebită exploatării de sare de la Turda.

Tradiţia de centru regional

Clădirea din centrul Turzii (Piața Republicii nr. 5) unde a funcționat Tribunalul județului Turda, închisoarea orașului și, ulterior, Judecătoria. (Foto: Carte poștală din colecția personală Petru SUCIU)

Turda a fost reşedinţa comitatului omonim atestat pentru prima oară la 8 iulie 1279 într-un act al regelui Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), prin care acesta îi întărea banului Micud mai multe moşii în comitatele Dăbâca şi Turda. În perioada Evului Mediu, comitatul Turda a fost unul dintre cele şapte comitate care intrau sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Oraşul nostru şi-a păstrat caracterul de centru regional atât în epoca Principatului autonom (secolele XVI-XVII), cât şi după ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic. În Epoca Modernă comitatul Turda se întindea până în zona Munţilor Gurghiului, având ca aşezări mai importante oraşele Turda şi Reghin (Petru Maior, ilustrul cărturar al Şcolii Ardelene a fost protopop greco-catolic al Gurghiului între anii 1795-1809; Dr. Ioan Raţiu a fost ales deputat în cercul electoral al Gurghiului în 1863 în Dieta de Sibiu). La reforma administrativă din 1876, comitatul Turda a fost divizat în două părţi: partea de vest a fost unită cu Scaunul secuiesc al Arieşului rezultând comitatul Turda-Arieş şi partea de est a fost unită cu Scaunul secuiesc al Mureşului rezultând comitatul Mureş-Turda. După Marea Unire, intrând în componenţa României Mari alături de întreaga Transilvanie, Turda a devenit reşedinţa a judeţului omonim.

Tradiţia de capitală parlamentară a Transilvaniei

La Turda s-au ţinut cele mai multe dintre congregaţiile generale ale Transilvaniei din perioada voievodatului. Prima congregaţie atestată documentar este cea din 8 iunie 1288 în timpul voievodului Roland Borşa, când vicevoievodul Ladislau şi ceilalaţi judecători pentru Transilvania întruniţi alături nobilii voievodatului in villa cruciferorum de Torda, judecă litigiul dintre episcopul de Alba Iulia, Petru Monoszló şi fraţii Keminus şi Ioan. Congregaţiile erau una dintre instituţiile fundamentale ale voievodatului Transilvaniei, reprezentând adunarea obştească a nobililor, cu competenţe juridice, legislative, fiscale şi politice. Ele se întruneau la convocarea voievodului sau la cea a vicevoievodului, în numele acestuia. Locul lor obişnuit era în apropierea oraşului Turda (Cristiş, azi Oprişani).

În epoca Principatului autonom la Turda s-a întrunit de nenumărate ori Dieta Transilvaniei, începând cu secolul al XVI-lea. Această instituţie era o adunare politică deliberativă cu atribuţii în domeniile legiferării, justiţiei şi administraţiei Transilvaniei compusă din reprezentanţii ordinelor şi stărilor privilegiate (nobilii, saşii, secuii), care împreună cu principele exercita conducerea statului. La dietele din 1542 s-au pus bazele concrete ale organizării Principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană. La dieta de Turda din 1579 s-a statuat ca în caz de vacanţă a scaunului mitropolitan ortodox de la Alba Iulia, preoţii aveau dreptul să-l aleagă pe noul vlădică într-un cadru sinodal.

Tradiţia creştină. Încă din Epoca Romană există vestigii ale prezenţei creştinismului la Turda, referindu-ne aici mai ales la Gemma de la Potaissa (azi pierdută), important document paleocreştin. Până la Reforma religioasă din secolul al XVI-lea, la Turda, precum în restul Transilvaniei, maghiarii şi saşii erau catolici, întimp ce românii erau ortodocşi. După Reformă, Turda împreună cu Transilvania, devine un mozaic confesional: reformaţi, evanghelici-luterani, unitarieni. În 1568 dieta de la Turda, prezidată de principele Transilvaniei, Ioan Sigismund Zápolya punea capăt certurilor confesionale apărute în cadrul comunității maghiare și proclama toleranța religioasă pentru confesiunile rezultate  în urma Reformei ( reformați calvini, evanghelici luterani și unitarieni, la care se adăuga confesiunea romano-catolică)

Biserica Parohiei Greco-Catolice Turda Veche, a Rățeștilor, ctitorită de Basiliu Rațiu în secolul al XIX-lea. Azi, biserica Parohiei Ortodoxe Române Turda Veche. (Foto: Carte poștală, colecția personală Petru SUCIU)

 

Deşi era primul act  de toleranţă religioasă într-o Europă în care se murea din cauza confesiunii practicate, acest document ignora în mod flagrant realităţile locale ale Transilvaniei, în sensul în care confesiunea ortodoxă praticată de români (cea mai numeroasă populaţie din Transilvania) nu era nici măcar amintită. Aceiaşi soartă a avut-o şi religia mozaică, a evreilor transilvăneni.

Începând cu secolul al XVIII-lea, românii din Turda se împart între cele două confesiuni româneşti: ortodoxă şi greco-catolică. Acestea au avut la Turda o convieţuire paşnică, ambele comunităţi aducându-şi contribuţia preţioasă la lupta pentru drepturi a comunităţii româneşti. Oraşul Turda a fost în secolul a XIX-lea un loc important pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, în Biserica Între Români fiind aleşi doi ierarhi Vasile Moga (19 septembrie 1810) şi Andrei Şaguna (2 decembrie 1847). Pe de altă parte, comitatul Turda (Turda-Arieş) a fost o adevărată pepinieră de clerici români remarcabili, amintindu-i pe episcopul greco-catolic de Oradea, Moise Dragoş (1726-1787), născut la Turda, pe canonicul, istoricul, teologul şi filologul greco-catolic, Ioan Micu Moldovan (1833-1915), născut la Varfalău, azi Moldoveneşti sau pe episcopul ortodox al Romanului, Lucian Triteanu (1872-1953), născut la Feldioara-Războieni. Pe de altă parte, în comitatul Turda au funcţionat o serie de clerici renumiţi, cum a fost corifeul Şcolii Ardelene, Petru Maior. La începutul lucrării sale Didahii, el îşi etala titlul: Petru Maior de Dicio Sămărtin . Paroh Sas-Reghinului şi Protopop Gurghiului în Ardeal. Precizăm că în acea perioadă oraşul Reghin făcea parte din comitatul Turda.

Lasă un răspuns