Neînțelegerea, văzută prin lentila unui regizor (interviu cu Mirela Dodd, regizorul piesei Neînțelegerea, de Albert Camus, spectacol pus în scenă la Teatrul Aureliu Manea, din Turda)

Joi, 22 noiembrie, de la ora 19, Teatrul Aureliu Manea prezintă premiera spectacolului cu piesa Neînțelegerea, de Albert Camus, în regia Mirelei Dodd. Din distribuție fac parte Valentin Oncu, Raluca Radu, Doina Șoproni, Alexandra Dușa și Călin Mihail Roajdă.

Spuneți-ne câteva ceva despre dumneavoastră

Mirela Dodd: Numele meu este Mirela Dodd.Sunt absolventă Facultății de Teatru Cluj, clasa Marius Bodochi. Am urmat doi ani, cursurile Actor’s Studio, New York și un an de zile cursurile Institutului de Teatru și Film Lee Strasberg, din Los Angeles (SUA). După 15 ani de absență, m-am întors în țară, în orașul meu natal, Cluj-Napoca, decisă să împărtășesc toată experiența mea, dobândită în cei 15 ani de periplu în jurul lumii.

De ce ați ales să regizați spectacole pentru Teatrul Aureliu Manea, din Turda ?

Mirela Dodd: Am căutat oameni deschiși, dispuși să accepte și să împărtășească idei noi. La teatrul turdean, directorul Cătălin Grigoraș mi-a oferit, fără să pună la îndoială capacitatea mea ca și artist, fără să mă fi cunoscut dinainte, încredere totală și mi-a deschis porțile teatrului, oferindu-mi tot suportul de care am avut nevoie și în, special, pe cei mai talentați artiști de aici. La Teatrul Aureliu Manea, din Turda, am găsit atmosfera cea mai frumoasă și mai adecvată creației artistice.

Ce ați dorit să transmiteți prin realizarea spectacolului cu piesa Neînțelegerea, a lui  Albert Camus?

Mirela Dodd: Ideea obsesivă a piesei nu este neînțelegerea sau nerecunoașterea. Nerecunoasterea este o concluzie a degrădarii sufletelor, a pierderii dragostei, a iubirii inițiale, din cauza grijilor vieții, a obligațiilor impuse individului de societate, a responsabilităților socio-economice, a datoriilor… Toate aceste aspecte socio-economice necesită „bani, bani mulți” (Martha). Devenită obsesie, nevoia de bani, ce vor oferi “fericirea și libertatea” înalță ziduri între oameni, ceea ce va provoca o atitudine de indiferență a oamenilor, unul față de celălalt și va  duce, într-un sfârșit, la uitare. În momentul în care s-a produs uitarea, inima a fost anulată și închisă, devine usor să ucizi ceea ce nu recunoști, ceea ce nu vezi. Sufletele au devenit goale și oarbe… Cu cât se continuă mai aprig această goană obsesivă după fericire, egală cu „bani mulți.. să fii bogat” omul devine mereu mai obosit și mai singur, iar sufletul mereu mai mutilat. (Singura menire a fiintei umane pe acest Pământ este manifestarea subconștientului, a sufletului, în lumea materială). Pentru a obține repede bani mulți, în ecuația fericirii intră volens-nolens, și crima. Dar, pentru a putea să continui să ucizi trebuie să se producă o obișnuință. Pentru că sufletul din principiu nu poate să comită o așa oroare împotriva altui suflet, e nevoie mai întâi să ucizi sufletul, este nevoie de uitare. Și este exact ceea ce face crima. Atunci când ucizi, de fapt ceea ce ucizi nu e corpul fizic al altei persoane, ci propriul suflet. Cu fiecare crimă, sufletul moare încet, încet, până nu mai rămâne nimic. Crima devine obositoare, uzează într-atât sufletele, încât singura soluție este sinuciderea, moartea.

Ați folosit, în mod  repetat, cuvintele “uitare” și “a ucide”. Există cumva o legătură simbolică între cele două cuvinte?

În piesa Neînțelegerea, de Albert Camus, crima și uitarea merg mână în mână, ca unic mod al oamenilor de a-și atinge visele, dorințele, fericirea, care aici au doar conotații materiale. A existat o fericire primordială, aceea a ”inimii care folosește numai cuvinte simple” a iubirii, a dragostei pure, dar acea dragoste nu a fost îndeajuns, deoarece pentru ca „să trăiești liber în fața mării ai nevoie de bani, de bani mulți.” (Martha).

Această minciună a societății a obligat ființa umană să renunțe la dragostea și fericirea adevărată, care vin din relația cu Divinul și cu aproapele și să înlocuiască această fericire derivată din dragoste, cu o fericire imediată, materială. Această dorință de a obține bani pentru a putea face față cerințelor social-economice sleiește sufletul omului într-atât încât acestuia nu-i mai rămâne de făcut nimic altceva decât să moară, să intre în acel somn nesfârșit, fără vise”. Lumea e facută pentru ca în ea să mori” (Martha).

În această goană după fericirea materială și după satisfacerea dorințelor proprii, omul se îndepărtează tot mai mult de suflet, de eu, de inimă, și devine tot mai singur, deși, în adâncul sufletului său tânjește după dragoste.

Singurătatea personajelor derivă din statutul lor de prizonieri deținuți în  închisoarea pe care și-au construit-o pentru a-și atinge țelul: „Pentru a obține ceea ce doresc aș strivi tot ce-mi stă în cale și mă face să devin oarbă la tot ceea ce mă înconjoară. „(Martha) Uitarea a rupt legătura inițială, a produs nerecunoașterea și ca urmare cine nu este recunoscut este ucis. Dar crima cere pedeapsa: moarte, adică singuratatea eternă

Care este relația personajelor cu Divinul?

Sinuciderea, aceea singurătate eternă, este pedeapsa ucigașilor. Omul lui Camus nu a înțeles că legile universale, deși nescrise, nu pot fi încălcate, chiar dacă omul le cunoaște sau nu le cunoaște, le aplică sau nu le aplică.

În momentul în care omul înțelege, în final, că aceste legi sau principii acționează obiectiv, adică își produc efectul cu sau fără cunoașterea lor, se simte neputincios și singurul lucru pe care îl mai poate face este revolta împotriva Divinului și suplicarea de a fi salvat din propria damnație, creată de om împotriva sa însuși; dar în acest moment karmic omul își priemște pedeapsa cuvenită pentru încălcarea  legillor universale.

Existența pedepsei după crimă se înscrie în cursul firesc al lucrurilor. Singura soluție care îi rămâne ucigașului este sinuciderea și aceea se realizează tot în singurătate, aceea singurătate eternă de care ne este frică tuturor.

Când omul s-a rupt de iubire, de divin, rămâne singur, și, prin actele sale împotriva firii, se îndepărtează tot mai mult de menirea sa pe acest Pământ, se îndepărtează tot mai mult de el însuși, până când devine víctima proprilor acțiuni, închisoare din care nu mai există ieșire decât prin moarte. Ucigașul pierde dreptul la liniștea și la odihna sufletului.

Sufletul va continua să fie hăituit până când, într-o zi, se va produce ruperea totală între acesta și lumea din jur, adică de conștiința colectivă, de aceea unitate universală. Ucigașul este exterminat natural, pentru că omul nu poate trăi rupt de conștiința universală. Omul este parte din Univers prin subconștientul său, sufletul său, de aceea cine ucide, ucide împotriva Universului, și cum Universul va tinde întotdeauna să revină la starea de echilibru inițială, îl va pedepsi pe cel care a încălcat legile universale.

Menirea omului, a Eul-ui, pe acest Pământ este evoluția, dezvoltarea, manifestarea sa în această lume materială, dar întotdeauna cu respectarea armoniei universale.

Deci, eroii lui Camus se află într-o luptă continuă între divin și natura umană ?

Lupta eroului lui Camus se duce între subconștient (manifestarea Eul-ui), respectiv  a Legii Universale, aceea a iubirii pure, a armoniei, a dragostei, pe de o parte și nevoile și obligațiile pe care le impune societatea, coroborate cu nevoia de supraviețuire pe Pământ. Aceste nevoi imediate, dorințe proprii, această frică pentru supraviețuire a depășit, a ucis, a anulat ceea ce este primordial; și anume iubirea, dragostea pură ce vine din inimă și folosește numai cuvinte simple.

În final, fără voia lor, eroii lui Camus sunt prinși în capcana destinată victimelor lor și sunt sancționați cu aceeași pedeapsă pe care au dat-o, și anume moartea. Chiar dacă acest Pământ este făcut nu pentru a iubi ci pentru a supraviețui luptei existențiale, omul nu poate supraviețui fără elementul principal ce îl definește ca ființă între alte alte ființe, și anume iubirea, Divinul. Așa cum se spune: „Să dăm Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

 

 

Interviu realizat de Sorin SĂLCUDEAN

Lasă un răspuns