La moartea unei patroane de ziar: Despre o stare de spirit

Lia Doina Durlan a plecat dintre noi. Miercuri, 5 septembrie 2018, un om din presa turdeană a pornit călătoria în eternitate. Lia Doina Durlan ”patroana” de facto a Ziarului 21 și-a încheiat socotelile lumești cu 25 de zile înainte de a încresta cea de-a 61 linie pe răbojul vieții. La 1octombrie, de ziua sa, trupul Liei Durlan se va odihni în cimitirul din Mihai Viteazul, iar pentru spiritul său, cei 61 de ani nu mai contează, pentru că suma lor nu poate alcătui nici măcar o picătură în Marea Veșniciei.

Dar, de ce atâta risipă de vorbe la moartea unui om? s-ar întreba unii. ”Că doar toți murim” la toți ne vine rândul să urcăm în barca ce ne va trece Styx-ul, ce desparte finitul lumii materiale de infinitul eternității. Pentru a anunța moartea Liei Doina Durlan, ca de altfel a oricărui alt muritor, cuvintele ce încap în chenarul necrologului ajung cu prisosință.

Însă aci nu facem un necrolog. Aci se vorbește despre o stare de spirit. Sigur, nu dezvăluiesc nicio noutate când spun că Ziarul 21, care în 7 mai a împlinit 14 ani de la prima apariție și-a dobândit demult renumele de cea mai longevivă publicație ce apare la Turda în epoca postcomunistă. Nici performanța amintită nu îndreptățește risipa de cuvinte. Pe de altă parte, Ziarul 21, să fim bine înțeleși, nu reprezintă, din punct de vedere tehnic, o capodoperă a presei scrise. Publicația a avut perioade mai faste, din punct de vedere al conținutului, dar a parcurs și zile mai grele, când subțirimea redacției nu putea asigura decât puțină scriitură de calitate și multă ”umplutură”.

Dar performanța Ziarului 21 se cântărește prin valoarea imaterială a acestei publicații. Or aceea, starea de spirit, specifică Ziarului 21, s-a născut și s-a perpetuat în jurul Liei Durlan. ”Șefa” sau ”patroana” care de altfel salahorea de multe ori cât doi, poate cât trei, care făcea și marketing, care îndeplinea și rolul tehnoredactorului, misiune deloc ușoară, deoarece Lia, în postură de ”arhitect-șef” al Ziarului 21 era mai mereu ”strânsă cu ușa” între pragmatismul tipografiei, unde publicația, în format electronic, trebuia să ajungă musai în ziua Z, la ora H și năbădăile unor jurnaliști, care trimiteau articolele cu întârziere, fie și numai ca să nu-i răpească ”patroanei” plăcerea ”nopților albe” pe care ades le petrecea la sfârșit de săptămână.

Cei care mă cunosc știu că nu îmi place să înșir cuvinte goale de conținut, numai de dragul de a scrie ceva, acolo, să fie. Au trecut peste 12 ore de când vestea morții Liei Durlan, pe care mi-a trasmis-o colegul și prietenul Marian Oprea, m- rezemat de gardul unei școli, de unde tocmai ieșeam.  De multă vreme știam, ca toți cei care au trăit și au lucrat în preajma Liei Durlan, că ”patroana” suferea de o boală necruțătoare. Cu toate acestea, vestea că Lia Durlan și-a început miercuri dimineața călătoria spre veșnicie m-a cutremurat.

La felul în care sunt plămădit și la câte am văzut numai în ultimii 20 de ani, de când practic jurnalismul, pot mărturisi că moartea nu mă mai impresionează. Însă în cazul Liei m-au zguduit ”undele seismice ale cutremurului” suferit deja, sau ce urmează să se propage în ceea ce eu numesc ”starea de spirit 21” valoarea imaterială ce are ca și sistem de referință cea mai longevivă publicație din Turda. Și spun asta ca unul care știu că publicația aceea s-a făcut cu multă muncă, cu har jurnalistic, atâta cât o fi fost, dar pus fără zgârcenie în slujba Ziarului 21, pentru folosul presei scrise turdene, dar și cu mult suflet.

Dacă cineva din afară ar privi un pachet de ziare ar spune că vede un teanc din numere ale Ziarului 21. Acela face parte din valoarea materială a Ziarului 21, ce se poate cuantifica în prețul publicației, în tarifele percepute pentru serviciile de publicitate și reclamă, în salarii, în alte cheltuieli, carburant, aparatură, etc.  La vederea unui teanc de ziare, un ”pasager al corăbiei Ziarul 21” ar vedea și altceva. Ar vedea rânduite, în teanc, crâmpeie din poveștile de viață ale oamenilor care s-au perindat vreme de 14 ani pe la Ziarul 21, ar vedea intrigile, răutățile, egoismul, prieteniile înfiripate acolo, din care unele dăinuie și azi, ar vedea tot ce-i de povestit și tot ce-i de trecut sub tăcere, conform dictonului ”cine are ceva de grăit să spună acum, or de nu, să tacă în veci”. Și, deasupra tuturor poveștilor acelora trona Lia, care se apleca cu duioșie asupra necazurilor care-i mai încercau pe membrii familiei de la Ziarul 21. ”Spune mă copile, care-i baiul?” Și ”iepurul” se destăinuia patroanei, care mereu găsea leac pentru toți și pentru toate.

Numai bolii și necazurilor Liei ”familia” de la Ziarul 21 nu-i putea găsi leac. Nu ar fi putut nimeni să-i găsească leacul, pentru că Lia se războia cu boala după cum îi era firea. Rebelă, Lia s-a socotit că altă armă mai bună decât sfidarea nu există în cazul său. Știa că nu va putea răpune boala și atunci a ignorat-o!

Mai răbufnea Lia, tot în stilul său inconfundabil. ”Patroana” nu se sfia să arate și latura dură a caracterului său. Dar era echidistantă! Împărțea blagosloveli în toate părțile. Când îi sărea Liei țandăra, din te miri ce, dar mai ales din cauza grijilor, îndelung ascunse, care în cele din urmă răbufneau și a bolii, ce o săpa cu sârg pe dinăuntru, apoi profesoara de română arunca toată aritmetica în aer. De aceea, unii, printre care și subsemnatul, au plecat de câte vreo trei ori de la Ziarul 21 și s-au întors de câte patru ori. Ne-am fi putut supăra noi pe Lia. Unii au făcut și asta, alții nu. Și cei care nu am făcut-o, am înțeles că a te supăra pe Lia însemna a te supăra pe starea de spirit, pe valoarea imaterială a Ziarului 21. Or, cine a priceput că acolo nu încap supărări și orgolii rănite, a sărit în ajutor or de câte ori ”patroana” suna goarna a pericol. Într-o noapte, un mesaj laconic trimis pe facebook, era deajuns: ”Trebuie să scrii. Nu mai am cu cine să fac ziarul!” Și destinatarul mesajului  se apuca de scris. De salariu și de alte chestii prozaice nu mai era nevoie să se discute Lia știa să răsplătească munca, când nu acționa sub impulsul emoțiilor de moment. Dar, dacă făcea vreo greșeală, o repara.

Prosteala survenită după aflarea veștii m-a paralizat. A murit Lia. Ce să scriu? Că nici banalități înșiruite numai de dragul vorbelor nu merită ”patroana”. Nu am făcut niciodată o socoteală a banilor câștigați la Ziarul 21. Mi-am plătit leafa cu munca mea și ambele părți s-au declarat mulțumite.  În rest, de ce să îmi fac moară în cap? În schimb, acolo, la Ziarul 21, am aflat prețul corect al prieteniei. I-am telefonat azi, la Paris, ”premiului” cu care m-am pricopist pentru ”ghicirea prețului corect”.

Fostă redactor-șef  la Ziarul 21, într-un moment de cumpănă prin care trecea publicația, la auzul veștii despre moartea Liei Durlan, prietenuța mea, Ladany Emese, a amuțit. Peste două-trei ore, mesaj pe facebook: ”Spune-mi că nu-i adevărat!” Nu i-am spus Emesei că nu-i adevărat. Dar acum pot să-i răspund, cu inima împăcată: Nu-i adevărat! Lia Durlan nu a murit. Nu putea să moară, pentru că ”patroana” a părăsit de mult ”haina materialității” pe care a lăsat-o pradă bolii și s-a metamorfozat, încă din timp ce trupul își continua călătoria prin existența sa pământească, într-o stare de spirit, care întruchipează ființa imaterială a Ziarului 21. Și cred că toți cei care am lucrat cu ea simțim la fel: Lia Durlan nu a murit. A lăsat doar pradă diabetului un trup golit de conținut. Boala s-a ales cu un trofeu nefolositor, iar spiritul Liei rămâne să vegehze asupra familiei sale și Ziarului 21.

Dumnezeu să-i vegheze sufletul!

Lasă un răspuns