Imaginea lui Avram Iancu, reflectată în calendarele românești sibiene

de Horațiu Dorin GROZA

Termenul calendarium, ce provine din limba latină, reprezintă cărțile de cont (calendae), ce purtau răbojul datelor la care debitorii trebuiau să achite datorii sau dobânzi.

Marea Enciclopedie Franceză aprecia, ca primă formulă de calendar, celebra Cartea Orelor a lui Jean, Duce de Berry (1340-1416), pe când Britannica identifica arhetipuri mult mai vechi în manuscrisele oxfordiene din secolele al XII-lea și al XIII-lea.

În afara tabelelor astronomice asupra zilelor anului, a cursului soarelui și a lunii, eclipselor, sărbătorilor, prezicerilor meteorologice, deci dincolo de ideea unor calendare, asemenea manuscrise încep să-și asocieze sfaturi legate și de alte domenii, precum: agricultură, meserii, rețete practice, anecdote, proverbe și zicători, istorie, literatură. Astfel, destinul calendarelor, ce au luat un curs spectaculos odată cu generalizarea tiparului, duce la impunerea acestora ca și cărți prin excelență populare”.

În provinciile istorice românești până la începutul secolului al XVIII-lea, au circulat doar traduceri (manuscrise) ale unor calendare străine ce proveneau din Imperiul Habsburgic, spațiul german și Peninsula Italică. Cel mai vechi calendar românesc tipărit sub teascuri proprii de către dascălul Petcu Șoanul, a apărut la Șcheii Brașovului în anul 1731.

Editarea, redactarea și tipărirea calendarelor, proces transmis din generație în generație, a atras, în egală măsură, atât personalități proeminente ale culturii românești, cât și modești cărturari proveniți din diverse straturi sociale (scriitori, învățători, gazetari, tipografi, preoți, etc.).

De-a lungul timpului, asistăm la o diversificare a tematicii calendarelor. Cronologia acestora consemnează contribuția multor întreprinzători, între care se cuvine să-i amintim pe Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, V.A. Urechia, I.L. Caragiale, George Barițiu, Visarion Roman, Iosif Vulcan, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Spiru Haret, Petre Ispirescu și mulți alții.

Numărul calendarelor românești apărute până la mijlocul secolului al XX-lea este extrem de mare. Astfel, de la primul calendar editat, pe tot cuprinsul provinciilor istorice românești se cunosc  aproximativ 3 mii de astfel de publicații. Multe dintre acestea fac referiri, în paginile lor și la evenimentele revoluționare din anii 1848-1849, și desigur la conducătorul românilor transilvăneni: Avram Iancu.

Între publicațiile periodice, calendarele românești sibiene reprezintă una dintre cele mai interesante și importante categorii. Până în anul 1853, data apariției Telegrafului Român, ele au ținut loc de presă, mai bine de șase decenii, literatura din provinciile istorice românești fiind răspândită dincoace de Carpați prin intermediul calendarelor.

Destinate la început puținilor știutori de carte, mai ales din lumea satului, aria preocupărilor acestora s-a extins treptat asupra unui cerc tot mai larg de cititori. Visarion Roman, redactorul calendarului românesc din Sibiu, Amicul Poporului, menționa în anul 1863 „despre însetarea cea mare a poporului nostru țăran după scrieri populare”.

Calendarele au prezentat, prin conținutul lor, o etalare a sentimentelor naționale ale românilor din Ardeal, ajungând ca la sfârșitul secolului al XIX-lea să adreseze adevărate critici la adresa guvernării. Publicațiile au fost sancționate de către autorități cu amenzi și privări de libertate a redactorilor acestora, de numeroase ori ajungându-se chiar la închiderea tipografiilor.

Multe dintre scrierile literare apărute în cuprinsul calendarelor au avut darul de a trezi sentimentul național al românilor transilvăneni, prefațând unitatea națională.

După Marea Unire, numărul calendarelor a scăzut, fenomen ce trebuie pus pe seama dezvoltării producției editoriale și a presei specializate. Un alt motiv care a dus în cele din urmă la încetarea aparițiilor calendarelor a fost momentul 1945, anul instaurării dictaturii comuniste în România. Începând cu acest an, numeroase calendare au început să fie cenzurate, iar o altă parte au fost interzise.

În paginile calendarelor se află articole semnate de elita intelectuală sibiană și nu numai. Răsfoindu-le, găsim prezentate mari personalități ale istoriei și culturii românești.

Dintre cele 28 de calendare apărute la Sibiu, nouă prezintă informații (pe parcursul  mai multor ani), despre prefectul general al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania – Avram Iancu. Acestea pot fi grupate în: evocări, schițe biografice, comemorări, aniversări, imagini, creații literare și populare, dezveliri de monumente, etc.

Puține personalități ale istoriei românilor au intrat atât de adânc în conștiința urmașilor precum fostul prefect general al legiunilor din cetatea Munților Apuseni, Avram Iancu.  Puternicul atașament dovedit de Iancu față de popor constituie trăsătura sa distinctivă, în comparație cu personalitățile care au jucat roluri asemănătoare în acei ani în Europa apuseană.

Locul și rolul pe care Avram Iancu îl are în istoria românilor transilvăneni se desprinde cu ușurință din culegerile de documente publicate până în prezent, însemnările și memoriile contemporanilor săi, lucrările generale cu caracter bibliografic, studii și lucrări de specialitate, articole apărute în diverse publicații sau periodice, comunicări științifice, etc.

Despre Avram Iancu și despre evenimentele revoluționare de la 1848 s-a scris și se va scrie cu siguranță și în viitor.

Este un lucru extrem de greu, putem spune chiar o acțiune temerară, tratarea și  abordarea unor evenimente despre care s-au scris, până în prezent, mii de lucrări și articole.

Astăzi, ne-am oprit la imaginea lui Avram Iancu reflectată în paginile calendarelor românești tipărite la Sibiu, cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Editate pe parcursul unui secol și jumătate, acestea erau la îndemâna omului simplu, informațiile oferite  situându-se la nivelul de înțelegere al acestuia.

Cei mai mulți dintre autori insistă să facă cunoscut cititorilor biografia celebrului revoluționar transilvănean, care apare frecvent în paginile unora dintre calendare. Viața lui Iancu este prezentată de: Amicul Poporului (1882), Călindarul Poporului (1901 și 1903), Calendarul Asociațiunii (1923), Calendarul Cooperatorului Român (1931), Calendarul Săteanului (1946) și Calendarul Astrei și a Foii Poporului (1948). Ultimul dintre acestea accentua rolul lui Iancu în cadrul evenimentelor desfășurate la Revoluția de la 1848.

Nu lipsesc din paginile calendarelor evenimente importante din viața culturală românească precum: aniversările – Calendarul Săteanului (1925), Calendarul Poporului (1925), Calendarul Bunului Creștin (1925) – și comemorărilor lui Iancu de-a lungul timpului –Călindarul Poporului (1913), Calendarul Bunului Creștin (1923) – dar și a dezvelirilor de monumente – Calendarul Poporului (1892) și Calendarul Foii Lumina Satelor (1931).

Personalitatea pașoptistului transilvănean a atras, încă din timpul vieții lui Avram Iancu, atenția oamenilor vremii: politicieni, istorici, gazetari, poeți, pictori, fotografi dar și a  altor categorii sociale. Prin apariția a numeroase povestiri, legende, creații literare și populare, picturi și fotografii ale acestuia, prezente în multe dintre calendarele românești editate la Sibiu, ne dăm seama de popularitatea de care s-a bucurat.

 

Lasă un răspuns