Faceri și contrafaceri în folclor: Purtata de la Urca, jocul uitat

de Emil HĂLĂȘTUAN

Purtata (Preumblata) de la Urca, dans popular ce face parte din zestrea cultural-spirituală imaterială a satului cu același nume, din comuna Viișoara, județul Cluj, se află pe cale de dispariție. Puțini urcani îl mai joacă, și mai puțini știu istoria jocului ce reprezintă un element din ”codul numeric personal” al satului Urca.

Jocul la Şură, considerat specific satului Urca, de la care s-a împrumutat şi denumirea sărbătorii localităţii, reprezintă, de fapt, un eveniment, hora, caree iarna nu se mai desfășura în uliță ci într-o încăpere a anexelor gospodărești, precum șura. Așa se petreceau lucrurile nu numai la Urca ci și în multe alte sate ale Transilvaniei, ca de exemplu cele de pe Valea Someşului, din Maramureș, sau în localităţile rurale din împrejurimile Sibiului.

Substituit de ”Jocul la șură” dansul popular specific satului de lângă Câmpia Turzii, denumit „Purtata de la Urca” şi-a pierdut originalitatea, după cum apreciază sătenii care, de-a lungul timpului, au dansat acest dans popular.

Originile dansului popular ”Purtata de la Urca” în varianta desfășurării organizate a jocului datează de prin anii 1950-1951. Atunci, Ioan Șerban, împreună cu soția sa, Maria, își construise o casă cu două camere, un târnaț (cerdac) și o cămară. Când mai avea de bătătorit pământul pentru podeaua camerei din față (camera de dinainte), Ioan Șerban a socotit că mai potrivită unealtă decât jocul popular nu găsește pentru ”compactarea” pământului. Așadar, a chemat omul trei muzicanți din Tritenii de Sus, pe Carol Râza, la vioară, acompaniat la violă (brace) de fiul său, Ioan și la contrabas de un anume Vasile, al cărui nume de familie fiul lui Ioan Bozdog, ce a moștenit prenumele tatălui său, naratorul istoriei Purtatei de la Urca, nu și-l mai amintește.

La invitația soților Ioan și Maria Șerban au răspuns prezent soții Ioan și Rozalia Fetiță, Ionel și Maria (Dochița) Bozdog, Valer și Maria Moldovan, împreună cu un grup de rude și de prieteni ai gazdelor.

La un an după petrecerea din casa soților  Șerban, directorul școlii primare din Urca, profesorul Ilie Labă, împreună cu soția sa, Silvia, învățătoare la școala din sat, le-au propus celor care au bătătorit pământul în ”casa dinainte” a familiei Șerban să închege o formație de dansuri populare. Zis și făcut. Repetițiile au început în același an 1952, la școala primară din Urca. După alte câteva luni, ansamblul de dansuri populare din Urca primea ”botezul focului” cu prilejul participării la spectacolul organizat cu priejul începerii anului școlar la Liceul Metalurgic din Câmpia Turzii. După cum își amintește Ioan Șerban, fiul celuilalt Ioan Șerban, protagonistul întâmplării ce a determinat înființarea formației folclorice din Urca, participarea la spectacolul de la Câmpia Turzii a însemnat primul jalon pe drumul consacrării ”Purtatei de la Urca”.

Din formație, condusă de Ioan Șerban, în calitate de instructor, au făcut parte soția acestuia, Maria, împreună cu perechile Valer și Maria Moldovan, Ionel și Maria (Dochița) Bozdog, Simion Furdui, care a făcut pereche cu sora sa, Susana, Iacob Furdui, Vasile Furdui, despre care Ioan Șerban junior nu reține cu cine făceau pereche și Ioan Furdui, care dansa cu Victoria Tătar.

La o lună după primul spectacol, formația de dansuri populare din Urca se înfățișa pentru a doua oară

Dansatori din formația folclorică a satului Urca, din comuna clujeană Viișoara

publicului din Câmpia Turzii, de această dată la Clubul Muncitoresc din oraș (actualul Palat Cultural Ionel Floașiu). Apoi, din motive pe care povestitorul, Ioan Șerban junior, nu le cunoaște, patru perechi de dansatori s-au retras din formație (Ionel și Maria Bozdog, precum și cei trei Furdui, Simion, Vasile și Iacob, împreună cu partenerele lor). Au completat formația Filon, cu Maria Bozdog, Gligor Roșca, care făcea pereche cu sora sa, Susana, Dumitru și Leonora Bucur, Emil și Elisabeta Lăscău, Romolus și Ana Mihășan, Vasile și Susana Popa, Gligor și Ileana Porcilă, Gheorghe și Viorica Popa. În ansamblul folcloric din Urca au mai dansat Viorica Roșca, Viorica Bozdog, Ana Lupșa, Maria Delioșan, Letiția Moldovan și Viorica (Ica) Mihășan, care, la nevoie, le înlocuiau pe ”titulare”. În această componență, ansamblul folcloric din Urca participa la spectacole desfășurate pe scenele căminelor culturale din unele localități ale județelor Cluj și Mureș.

Asupra destinelor formației de dansuri populare din Urca și-a îndreptat atenția inclusiv profesorul Tudor Jarda, al cărui nume îl poartă azi Școala Populară de Arte din Cluj-Napoca. Alături de acesta, Jocul sau Preumblata de la Urca a atras atenția mai multor coregrafi din țară. Printre aceștia s-au numărat Octavian Potra, Zamfir Dejeu și o anumită ”doamnă Vali” coregraf  la București, după cum își amintește Ioan Șerban junior, morar în Urca, cel care s-a încumetat să încropească, pentru revista Ecouri, o variantă condensată și prescurtată a istoriei  formației de dansuri populare din Urca.

Gligor Roşca, unul dintre ”pionierii” Purtatei de la Urca, acum în vârstă de 88 de ani, îşi aminteşte povestea „Purtatei”. La Urca, hora se juca duminica, de la amiază şi până seara, încă înainte de înființarea formației de dansuri populare din sat. „La horă jucam Purtata (Preumblata de la Urca). Apoi urmau Româneasca, Ungureasca şi Harţagul” îşi aminteşte Gligor Roşca. Toate jocurile acestea se dansau în perechi băiat – fată. În duminicile cu horă, înainte de începutul petrecerii, o fată din sat pregătea mâncare pentru muzicanţi. Pentru că îi hrănea pe ceteraşi fata cu pricina începea jocul, în acea zi, ca şi parteneră a chizăşului, băiatul care organiza hora şi care era şef peste muzicanţi. Deoarece fata le servea muzicanţilor prânzul, chizăşul o îndemna să înceapă hora prin chemarea: „Amiază, hai la joc!” a povestit Gligor Roşca, membru în formația de dansuri populare din Urca, ce a jucat ”Preumblata” pe scene de prin toată ţara, pe litoral, sau la Bucureşti, ba chiar prin Franţa. În acele timpuri, dansatorii de la Urca au jucat şi la Chişinău, pentru românii din Moldova sovietică.

„Până atunci nu a fost formaţie. Se juca în uliţă. Ne pregăteam cu un instructor de dans, Octavian Potra. Era celebru în zonă. A mai lucrat cu formaţiile din Ceanu Mare şi din Bolduţ” îşi aminteşte Gligor Roşca începuturile formaţiei de dansuri din Urca, în care a activat vreme de vreo 45 de ani. „Nu mai ştiu exact cât timp am făcut parte din formaţie, dar am jucat până pe la 75-76 de ani” a depus Roşca mărturie despre stagiul petrecut pe frontul păstrării tradiţiilor moştenite de urcani din moşi-strămoşi. „Şi acum mă furnică picioarele când aud cetera!” Chiar şi fără acompaniamentul viorii, al violei și al contrabasului, pe Gligor Roşca l-au furnicat picioarele şi a oferit o mostră de „Purtată” în curtea plină de flori a casei sale din Urca.

Gligor Roşca a activat şi ca instructor de dans al elevilor de la şcoala din sat. „Îmi erau dragi elevii, dar şi copiilor le plăcea să înveţe Purtata. Noi am jucat cu dragoste, plăteam muzicanţii din buzunarul nostru. Făceam totul cu pasiune şi această pasiune am transmis-o şi copiilor pe care i-am învăţat să joace dansul nostru, de la Urca”.

De vreo 25 de ani, pe programele manifestărilor organizate pentru sărbătorirea Zilei Satului nu s-a mai scris „Purtata de la Urca”. Locul „Purtatei” l-a luat „Jocul de la Şură”, fapt pe care păstrătorii tradiţiilor locale l-au resimţit ca pe un atentat la identitatea aşezării. „Jocurile de azi sunt modificate. La sărbătoarea satului vezi fel de fel de dansuri, dar acelea nu mai sunt de la talpă, de la rădăcini” constată, cu oarecare nostalgie în glas, Gligor Roşca.

Se pare că pieirea „Purtatei de la Urca” a venit de la paşii dansului. Un alt sătean din generaţiile care au jucat „Purtata” a oprit căruţa în drum şi, în răgazul de odihnă acordat calului, în drumul către glie, a explicat: „Şeful formaţiei (chizăşul) pornea jocul singur. După ce făcea o tură, chema Amiaza, femeia care dădea de mâncare muzicanţilor. Aceea era partenera sa de joc pentru toată ziua”. După ce răspundea chemării ”Hai Amiază” chizăşul lua fata pe partea dreaptă şi făcea o tură, în ritmul doi paşi înainte, unul înapoi. După patru-cinci ture cu fata pe dreapta, la comanda chizăşului, dansatorii îşi învârteau partenera pe partea stângă şi, după alte patru sau cinci ture, jocul se încheia. Secretul Purtatei consta în pornirea de pe loc, cu piciorul stâng, în pas împiedicat. Această mişcare nu s-a mai transmis noilor generaţii. Cine ştie de ce, tinerii nu mai reuşesc să o reproducă şi, de vreo 25-30 de ani, „pasul împiedicat” a fost înlocuit, iar fără acesta „Purtata” nu mai este purtată peste generaţii de dansatorii urcani. „Nu se ştie de ce, însă dansatorii din noile generaţii nu pot învăţa pasul împiedicat de la plecare” a depistat cauza alterării „Purtatei de la Urca” Gligor Roşca, unul dintre oamenii care, odinioară, a purtat jocul specific satului său natal până în Franţa şi pe la Bucureşti, via Chişinău.

Lasă un răspuns