Colecții și colecționari: Manuscris de peste 500 de ani, prezentat public la Turda

de Emil HĂLĂȘTUAN

Mica lume a colecționarilor turdeni a intrat într-o zodie fastă odată cu apariția în piesaj a soților Laura Ionescu (istoric) și Zoli Ionescu (Mladin). Cu ocazia ediției din 11 aprilie a Întâlnirilor de suflet,  eveniment organizat de poeta Lili Oniș, participanții au avut ocazia să admire un pergament datat 1518, pe care se află inscripționate notele și textul unui cântec ce aparține genului muzicii religioase gregoriene.  

Iată textul inscripționat pe documentul ce are o vechime de peste 500 de ani, redactat în limba latină:

 

[…] et iude tem quaniam…sua ius est dominus beatus vir que sperat in eo. Ecce dominus adiuvat me et dominus susceptor est anime mee averte male mias et in veritate tua disperde meis illos, protector meus domine. Deus in nomine tuo salvum me fac et in virtute tua iudica me.  Gloria… domine dominus noster quam admirabile est nomen tuum in universa terra. Quaniam est magnificenta tua super cellos. ALLELUYA!

 

Textul cântecului, tradus în limba română de către istoricul Laura Ionescu, proprietară a colecției, arată că este vroba de un imn de slavă:

 

[…] ‘și judecă- pentru că […] Domnul este bun,ferice de omul care speră în el. Aici Dumnezeu este ajutor al meu și Domnul este sprijin al sufletului meu, întoarceți răul dușmanilor mei și în adevărul tău distruge-i … Doamne protectorul meu . Doamne în numele tău salvează-mă și în ( prin) puterea ta mă judecă. Doamne Dumnezeul nostru cât de minunat este numele tău în întreg pământul. Pentru că măreția ta e mai presus de ceruri. ALELUIA!

Despre muzica gregoriană (https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii)

În Europa Occidentală, răspândirea creştinismului, organizarea bisericii şi a repertoriului muzical s-au realizat cu ajutorul misionarilor greci. Chiar după constituirea episcopatelor s-a menţinut o legătură strânsă cu Răsăritul. De aceea, în Europa apuseană, odată cu răspândirea creştinismului, a pătruns muzica orientală. Din împletirea acesteia cu tradițiile locale au rezultat mai multe stiluri muzicale.

Ambrosius din Milan, Leandru, episcopul Sevilliei, Augustinus Aurelianus din Hippona şi însuşi papa Gregorius (540-604) au cunoscut bine viaţa muzicală a Bizanţului. Cântările, aduse din Răsărit şi introduse în cult, s-au transmis oral. Repertoriul religios a avut un stil diferit la fiecare popor, datorită influenţei cântecului popular şi chiar îmbinării cu acesta. DE aseemnae, limba vorbită în diveresele ținuturi a impus şi intonaţiile specifice în cântările împrumutate şi cântate în limba băştinaşă. Astfel, s-au detaşat mai multe stiluri muzicale, specifice diferitelor popoare din Apus: celtic, galican, hispano-mozarab, milanez (ambrozian) şi roman.

Potrivit legendei, papa Gregorie I ar fi epurat şi codificat cântările bisericii romane şi le-ar fi impus tuturor diocezelor în timpul pontificatului său (590-604). Crearea unui repertoriu muzical unic venea şi din nevoia de a avea în biserică un climat spiritual ferit de influenţa riturilor precreştine ale popoarelor din vest şi ale celor aşezate după migraţiuni.

Atribuindu-şi rolul de capi ai bisericii, episcopii Romei au acţionat pentru unificarea cultului, impunând limba latină şi un repertoriu muzical bazat pe cântul roman. Încă din veacul al IV-lea, papa Damasius (366-384) a reglementat liturghia şi cântările, ajutat de Hieronymus – un bun cunoscător al liturghiei orientale. În secolul al V-lea, pentru cultivarea muzicii, papa Coelestinus (422-432) înfiinţa, la Roma „Schola Cantorum” un centru de pregătire a muzicienilor  unde se formau și cântăreţii. Apoi, papa Leon I (440-461), el însuşi un reputat cântăreţ, înfiinţa mânăstirea „Sf. Ioan şi Paul” ai cărei călugări slujeau la catedrala papală. Leon I a alcătuit un Sacramentarium, un ghid pentru desfăşurarea liturghiei şi a altor slujbe, după modelul celor practicate la Ierusalim. Şi papa Gelasius (492-496) a redactat un Sacramentarium şi a organizat repertoriul muzical.

În vederea justificării unui cânt unic, s-a răspândit conceptul despre esenţa divină a muzicii religioase. O miniatură dintr-un vechi manuscris ni-l înfăţişează pe papa Gregorie I dictând unui scrib, aşezat la picioarele lui. Acesta avea pe braţe o tabulă, pe care scria nume. Papa dicta scribului ceea ce Sfântul Duh, sub forma unui porumbel, îi șoptea la ureche. Datorită originii divine a cântului nu puteau exista creatori, iar cântarea trebuia păstrată nealterată. Se spune că papa Gregorie a alcătuit Antifonarul, pe care l-a legat cu un lanţ de aur de pristolul bisericii Sfântul Petru. Se justifica, astfel, necesitatea respectării neabătute a cântării tradiţionale de rit roman.

Înainte de a ajunge papă, Gregorie I a fost nunţiu papal la Bizanţ, unde a cunoscut fastul ceremoniilor religioase şi înfloritoarele activităţi muzicale. În timpul pontificatului său, Gregorie I a continuat organizarea cultului şi a repertoriului muzical. Potrivit legendei, însuşi Gregorie ar fi triat, poate şi creat, cântecele pe care le-a generalizat în biserica romano-catolică. De fapt, Antifonarul roman reprezintă o sinteză, o organizare a cântecelor practicate,   provenite din cele importate din Orient, din culturile antice precreştine şi din muzica populară a popoarelor creştinate.

La determinarea stilului gregorian, acel cantus planus eminamente diatonic, cu ritm liber, dar liniştit şi intervale fără salturi, au contribuit părinţii bisericii şi teoreticienii, care au preluat mecanic şi impropriu preceptele vechii teorii eline. În primul rând s-a aplicat teoria ethosului la mistica creştină, dar s-a evitat ritmul stenic, specific muzicii populare şi ritmia vie a dansului. Temelia cântărilor bisericeşti fiind psalmodia, ritmia liberă a fost considerată adecvată cântului religios. Tot din patrimoniul culturii orientale provine şi melismatica, dar ea a fost limitată la un ambitus restrâns. Unii autori remarcă structura pentatonică a multor vocalize gregoriene, ceea ce denotă originea veche a acestora.

Din cântecul religios oriental, biserica apuseană a înlăturat cromatismele şi enarmonismele, anumite ritmuri şi instrumentele, neconforme cu spiritul bisericii. Eliminarea microintervalelor din melopeea preluată de la bizantini s-a făcut datorită preceptelor lui Boetius.

Răspândirea şi impunerea cântării romane, numită prin tradiţie cântec gregorian de către ierarhii bisericii, a întâmpinat, timp de secole, rezistenţa unor rituri regionale. Totodată, a existat o permanentă infiltrare a muzicii laice sau a unor practici culte, care au alterat puritatea monodiei gregoriene. Cea mai slabă rezistenţă a fost din partea Angliei, unde Gregorie I a trimis o misiune încă din anul 596. Mânăstirea de la Worchester devenea, în secolul al VIII-lea, un înfloritor centru de cultivare a cântului gregorian.

Pergamentul – fabricat printr-un dublu sacrificiu

Participant la ediția din 11 aprilie a ”Serilor de suflet” profesorul universitar dr. Călin Felezeu, istoric, a spus că pentru fabricarea pergamentelor, denumite astfel după orașul Pergamon, din regatul Pergam (Asia Mică), unde au fost folosite prima dată,  era nevoie de două sacrificii. Întâi era sacrificată vita, înaintea nașterii vițelului. Apoi acesta, scos din pântecele vitei, încă nenăscut, era jupuit iar pielea sa se întrebuința pentru fabricarea pergamentelor. De aceea, foaia de pergament prețuia cât greutatea sa în aur, a mai precizat Călin Felezeu.

Alte surse indică și folosirea, pentru fabricarea pergamentelor, a pieilor de oi, capre sau iepuri, tăbăcite printr-o tehnică specială. Cel mai fin pergament se obținea din pieile mieilor nenăscuți.

Romanii numeau acest suport de scris membrana pergamena sau charta pergamena. Dacă pentru fabricarea pergamentului se folosea piele de vițel, de miel sau de ied nenăscut, acesta se numea vellum. De la numele său derivă denumirea actuală de hârtie velină.

 

Lasă un răspuns